Potenţialul urbanistic al ansamblurilor conacelor boiereşti din spaţiul rural studiu de caz – zona Iaşi


Dragoş Ciolacu


Rezumat/Abstract. Monumente datate cu precădere în secolele XVIII-XIX, conacele preiau moda apuseană de reşedinţă pe moşie, cu rădăcini în arhitecturile efemere ale epocii fanariote. Tipologia de casă pe care o evocă acest program sunt parte a istoriei culturale şi mentalităţilor din provinciile româneşti. Zona Iaşilor avea întinse moşii iar în fiecare exista câte un conac din metropola pe cale de urbanizare. Noţiunea de conac apare în sec. al XVII-lea şi are ascendenţa în vechile curţi boiereşti care odată cu centralizarea statului îşi pierd din importanţă si devin sinonime cu funcţia de gospodărie boierească. Modele de civilizaţie şi conservare a tradiţiilor în apus, aceste reşedinţe iau amploare în perioada de emancipare şi sincronizare a culturii noastre cu civilizaţia europeană fiind construite în stil neoclasic cu influenţe bizantine. Gândite ca unităţi autonome, conacele boiereşti sunt adevărate citadele care pe lângă funcţiunea de locuire la un standard urban, o aveau şi pe aceea de centru meşteşugăresc, agricol şi cultural. În jurul conacului se dezvoltau o serie de anexe specializate, biserica, şcoala, instalaţii tehnice şi comunităţi săteşti care de regulă luau numele proprietarului. Locuinţa propriu-zisă era depozitară unor valori culturale şi istorice remarcabile şi mijloceau reuniunea elitei ce făureau politica ţării. Amintind doar de conacele Rosetti din Soleşti şi Căiuţi, Sturdza din Cristeşti, Mavrocordat din Dângeni, Ghica din Deleni, Polizu din Maxut, sau Ştirbey din Dărmăneşti, tot atâtea nume mari care au scris istoria modernităţii noastre şi au făcut din reşedinţele lor adevărate repere urbane. Istoria însă a răsturnat aceste valori printr-un destin dramatic, odată cu instaurarea comunismului când au fost însuşite de autorităţi în vederea ştergerii memoriei şi încă odată la prăbuşirea sistemului când localnicii, asimilând vestigiile cu epoca au distrus şi ce a mai rămas. Este de datoria noastră de a le restaura acolo unde se mai poate şi a le repune în circuit cultural şi economic dând o şansă de civilitate unor zone ce şi-au pierdut identitatea. Simpla restaurare nu este suficientă riscând o mumifiere, aşa cum nota Fransoise Choay şi de aceea conversia este cea mai bună metodă de revigorare a ansamblului. Fondul construit vechi, nu neapărat monument, păstrat cu stricteţe prin regulamentele de urbanism, nu mai face faţă concurenţei şi nu este vorba de relaţia pur arhitecturală vechi-nou, ci de relaţia dintre obiectul vechi cu anumite valori şi totalitatea de factori şi stimuli veniţi din exteriorul său, extrem de variaţi şi competitivi. O construcţie cu anumite atribute trebuie, înainte de toate să participe pentru ca societatea să-i recunoască valoarea. Supravieţuirea construcţiilor vechi este determinată de revitalizarea lor, blocată de multe ori de tratarea prea diferenţiată a monumentului de non-monument. Volumul lor redus în raport cu posibilităţile de revitalizare le blochează evoluţia dacă nu depăşim prejudecata privind intangibilitatea unui potenţial monument. Conversia este una din metodele folosite în acest sens, înţeleasă nu numai ca o schimbare a funcţiunii, ci mai mult ca adaptare la o nouă societate. Există aşadar un potenţial urbanistic şi funcţional în aceste conace boiereşti capabile să recupereze, măcar parţial proiectul modernist al culturii române.

Cuvinte cheie/Key words: conac, spaţiu rural, urbanism, Iaşi

Text integral/Full text